Bucuria de a trai…

         Viata este darul pe care ni l-a facut Dumnezeu noua, dupa parerea mea este cel mai pretios lucru din univers, nimeni nu poate sa iti ofere ceva mai bun, mai frumos si mai valoros decat ti-a oferit Dumnezeu.

            Fiecare minut din viata noastra trebuie trait la maxim, chiar daca este bine chiar daca este rau, credeti voi ca daca in viata am da numai peste lucruri bune si am avea parte numai de bucurie si fericire, ar mai avea sens viata? unde ar mai fi misterul ei?cum am sti ca noi ca traim, ca noi ne facem viata, daca am avea parte numai de lucruri bune, am gandi ca totul este programat si noi suntem doar niste roboti. Omul nu stie sa isi pretuiasca viata decat cand da peste un necaz, atunci cand are loc un accident si viata ajunge la limita mortii. Recent ma plimbam cu masina si am observat un panou pe care scria “Viata are prioritate” oare doar atat ar trebui facut in acest sens, nu, eu zic ca mult mai mult, dar nu ne dam seama, din ignoranta omitem aceste lucruri.

          In ziua de azi oamenii se lupta sa faca bani, sa aiba din ce in ce mai multi si uita sa traiasca, apoi se imbolnavesc si folosesc banii ca sa-si refaca sanatatea, traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

        Asa m-am gandit si eu candva ca daca ai bani, ai totul, dar nu este asa, banii nu pot cumpara iubirea, banii nu pot cumpara sanatatea si nici prietenia adevarata. Ma bucura faptul ca pot sa traiesc alaturi de familie si inconjurat de prieteni, ma simt iubit de multe persoane ceea ce ma face fericit, sunt bucuros ca Dumnezeu m-a lasat asa cum sunt. Incerc sa-mi traiesc viata si s-o gust din plin, altii interpreteaza gresit ideea ca trebuie sa-ti traiesti viata la maxim si asta insemnand sa te avanti in extravaganta si sa te afirmi in mod negativ, nu dragilor, viata trebuie gustata, savurata sa te gandesti cand faci ceva, sa incerci sa faci bine si nu rau, sa incerci sa vindeci, nu sa ranesti, sa inveti sa traiesti iubind si sa mori plangand…

                                                                                                                Andrei Ijac

Ceva simplu…

      Putem numara stelele de pe cer din nebunie ori din plictiseala. Uneori din ambele motive. Insa de cele mai multe ori uitam sa ne numaram si pe noi… singura stea… singura planeta, singurul soare care conteaza !… Privim Universul cu o ciudata neincredere, de parca nu am putea concepe ca mai exista si alte lumi, si alte realitati, si alte locuri in care alte forme de oameni iubesc, urasc, ucid, traiesc… Astfel ca, realitatea ne izbeste necontenit cu partea ei ascunsa in umbra: Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simtim ne simte. Ceea ce nu ne lipseste ne apartine. Treptat, insa, lucruri pe care nu le vedem devin vizibile iar lucrurilor pe care suntem obisnuiti sa le avem incepem sa le simtim lipsa. Natura noastra ne spune ca omul este un sistem dinamic in care o infinitate de lucruri pe care le avem face schimb de materie si spirit cu o infintate de lucruri pe care nu le avem. Atat timp cat va exista un echilibru in acest sistem va exista si armonie. Insa omul este o fiinta haotica ce va tinde sa-si asume rolul cunoasterii si va claca in fata noilor infinituri de necunoastere pe care le va intrezari. Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila intre nebunia descoperirii si plictisela de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va tine in cursa, pana la sfarsit…

                                                                                            Octavian Paller

Liniste! Domnul nostru Iisus Cristos vorbeste! Ascultati!

          „Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Mat. 5:13-16).

       

              „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi îmtâmplat toate lucrurile. Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mat. 5:17-20).

        

           „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii.» Dar Eu vă spun că orişicine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: «Prostule!» va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice «Nebunule!», va cădea sub pedeapsa focului gheenei. Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul. Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ“ (Mat. 5:21-26).

          „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu preacurveşti.» Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă“ (Matt. 5:27-30).

          

            „Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: «Să nu juri strâmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.» Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat. Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru. Felul vostru de vorbire să fie: «Da, da; nu, nu»; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău“ (Matei 5:33-37).

          

           „Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte.» Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine“ (Matei 5:38-42).

             

            „Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.» Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă îi iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit“ (Mat. 5:43-48).

             

                „Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri. Tu dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns.; şi Tatăl tău care vede în ascuns îţi va răsplăti“ (Matt. 6:1-4).

             

          „Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentru ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

         Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti“ (Mat. 6:5-6; 16-18).

          

           „Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi“ (Mat. 6:7-8).

            

            „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta! Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona“ (Mat. 6:19-24).

              

            „De aceea vă spun [adică bazat pe ceea ce tocmai am spus]: Nu vă îngrijoraţi de viaţa vostră, gândindu-vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui? Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp; ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi, vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: «Ce vom mânca?» Sau: «Ce vom bea?» Sau: «Cu ce ne vom îmbrăca?» Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei“ (Mat. 6:25-34).

             

               „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum poţi zice fratelui tău: «Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău», şi, când colo, tu ai o bârnă într-al tău? Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Mat. 7:1-5).

             

„Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Căci orişicine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. Cine este omul acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!“ (Mat. 7:7-11).

         

             „Păziţi-vă de prorocii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadle lor îi veţi cunoaşte. Nu orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelegea»“ (Mat. 7:15-23).

         

            „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în acasa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit şi prăbuşirea i-a fost mare“ (Mat. 7:24- 27).

           Rezumate din “Predica de pe munte”, unele dintre cele mai importante avertismente si indemnuri pe care ni le-a lasat Mantuitorul.

Invata de la toate!

Invata

Invata de la apa sa ai statornic drum.
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum.
Invata de la umbra sa treci si sa veghezi.
Invata de la stanca cum neclintit sa sezi.

Invata de la soare cum trebuie s-apui.
Invata de la vantul ce adie pe poteci.
Cum trebuie prin lume de linistit sa treci.
Invata de la toate caci toate-ti sunt surori,
Cum treci frumos prin viata,
Cum poti frumos sa mori!

Invata de la vierme ca nimeni nu-i uitat..
Invata de la nufar sa fii mereu curat.
Invata de la flacari ce-avem de ars in noi.
Invata de la ape sa nu dai inapoi.

Invata de la umbra sa fii smerit ca ea.
Invata de la stanca sa-nduri furtuna grea.
Invata de la soare ca vremea sa-ti cunosti.
Invata de la stele ca-n cer sunt multe osti.

Invata de la greier cand singur esti sa canti.
Invata de la luna sa nu te inspaimanti.
Invata de la vulturi cand umerii ti-s grei.
Si du-te la furnica si vezi povara ei.

Invata de la floare sa fii gingas ca ea.
Invata de la miel sa ai blandetea sa.
Invata de la pasari sa fii mereu in zbor.
Invata de la toate ca totu-i trecator.

Ia seama fiu al jertfei prin lumea-n care treci
Sa-nveti din tot ce piere cum sa traiesti in veci!

din folclorul norvegian

Lucruri interesante din carti vechi!

• In Fata Legii  —>    În faţa legii stă un păzitor. La acest pâzitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege. Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre. Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai tîrziu. „Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu.” întrucît poarta legii este deschisă ca întotdeauna, iar păzitorul se dă într-o parte, omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior. Cînd păzitorul observă asta, rîde şi spune : „Dacă te ispiteşte într-atît, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă : am putere. Şi nu sînt decît păzitorul cel mai de jos. La intrarea în fie­care sală stau, însă, alţi păzitori, unul mai puter­nic decît altul. Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc.” La asemenea dificultăţi nu se aşteptase omul de la ţară; că doar legea trebuie să fie totdeauna şi oricui la îndemînă, îşi zice el; dar, acum, cînd priveşte mai bine la păzitorul îmbrăcat cu şubă, la nasul lui mare şi ascuţit, la barba lui tătărască răsfirată şi neagră, se hotărăşte totuşi, mai bine să aştepte pînă ce i se va îngădui să intre. Păzitorul îi dă un scăunel şi-i spuse să şadă lingă uşă, de-o parte. Acolo stă zile şi ani în şir. Mai face multe încercări de-a fi lăsat înăuntru şi-l oboseşte pe păzitor cu insistenţele sale.   Adeseori    păzitorul  îl supune  la mici interogaitorii, îl întreabă de unde e de fel şi multe altele, dar sînt întrebări puse doar de cum  pun  domnii  cei  mari ;  iar la urmă îi spune tot mereu că încă nu-i poate da drumul înăuntru. Omul, care-şi luase multe lucruri cu el la drum, foloseşte totul, oricît ar fi fost de preţios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept că primeşte tot ce i se dă, dar spune de fiecare dată: „Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă.” De-a lungul nenumăraţilor  ani,   omul   îl observă  pe păzitor aproape fără întrerupere. Uită de ceilalţi păzitori, şi acesta, primul, îi apare ca singurul obstacol care-l împiedică sa intre în lege. Blestemă nefericita întâmplare, în primii ani cu glas tare şi fără să ţină seama de nimic, mai tîrziu, pe măsură ce  îmbătrîneşte,  doar  mormăind în barbă pentru sine. Dă tot mai mult în mintea copiilor şi, de vreme  ce  de-a  lungul  anilor  a ajuns să-i  cunoască păzitorului pînă şi  purecii din gulerul şubei, se roagă şi de pureci să-l ajute al îndupleca. într-un tîrziu, vederea îi slăbeşte şi nu mai ştie dacă in jurul lui se face cu adevărat tot mai întuneric sau dacă îl înşală doar ochii. Dar distinge acum prin întuneric o strălucire nestinsă care răzbate pe uşa legii. Numai că nu mai apucă să trăiască mult. În preajma morţii, toată experienţa din acest răstimp se adună într-o întrebare, pe care încă n-a apucat s-o pună păzitorului. Îi face semn să vină mai aproape, întrucît nu-şi mai poate ridica în sus trupul care a început să se înţepenească. Păzito­rul trebuie să se aplece adînc, pînă la el, întrucît diferenţa de înălţime s-a schimbat mult în defavoarea omului. „Acu ce mai vrei să ştii? întreabă păzitorul, nu te mai saturi o dată.” „Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea, grăieşte omul, cum se face atunci că, în atîta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru ?” Păzitorul îşi dă seama că sfîrşitul omului e aproape şi, pentru a mai răzbi pînă la auzul lui care se stinge, răcneşte la el: „Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucît intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid.”       autor Franz Kafka

                                          

                                                          Zeii ceilalti

 

   În vârful celui mai înalt munte din lume îşi au sălaşul zeii pământului, care nu îngăduie să fie văzuţi de nici un muritor. Cândva locuiau pe culmi mai joase, însă oamenii din câmpii escaladau cu tot mai multă îndrăzneală pantele stâncoase şi înzăpezite, împingându-i pe zei spre aceste ultime înălţimi unde se află în prezent.   Părăsindu-şi sălaşul anterior, şi-au luat cu ei tot ce putea să le trădeze prezenţa. Au lăsat, totuşi, o sculptură cioplită în coasta unui munte cunoscut sub numele de Ngramek.      Trăiesc acum în necunoscuta ţară Kadath, într-un pustiu îngheţat pe care nici un om nu-l străbate, şi s-au sălbăticit. Sunt aspri şi, daca odinioară acceptau ca oamenii să-i facă să se mute, astăzi le interzic să vină acolo, iar dacă vin, le interzic să plece înapoi. E preferabil ca oamenii să nu ştie de Kadath, ţara din pustiul îngheţat, altfel vor fi tentaţi să se ducă acolo.       Câteodată, când zeii au nostalgia lăcaşului lor dinainte, vizitează în tăcerea nopţii munţii pe care au trăit mai demult si plâng încetişor, încercând să se joace ca odinioară pe pantele bine ştiute    Oamenii au simţit lacrimile zeilor pe Thurai cel cu vârful înzăpezit, dar şi-au zis că era ploaia; au auzit şi suspinele lor, în zori, în vânturile tânguitoare din Lerion.. Zeii călătoresc ta corăbiile norilor, iar sătenii înţelepţi cunosc legendele care-i împiedică să umble prin unii munţi noaptea, când cerul e înnorat, fiindcă zeii nu mai sunt atât de îndurători ca în alte rânduri. La Ulthar, pe celălalt mal al râului Skai, locuia cândva un bătrân dornic să-i vadă pe zeii pământului. Un om tare înţelept, care cunoştea cele şapte cărţi secrete ale lumii, ca şi manuscrisele din îndepărtata şi pietrificata cetate Lomar Numele lui era Barzai Înţeleptul. Sătenii povestesc cum a urcat el muntele, în noaptea unei eclipse bizare.  Ştia atâtea lucruri despre zei şi despre venirile şi ple­cările lor, le ghicea aut de bine tainele, că lumea îl credea şi pe el un semizeu.      El fusese acela care îi sfătuise pe târgoveţii din Ulthar să oprească prin lege uciderea pisicilor, el arătase tânărului preot Atal unde se duc pisicile negre în miezul nopţii de Sfântul Ioan. Barzai era priceput în ştiinţa zeilor pământului şi dorea nespus să-i vadă la chip. Îşi închipuia că adânca sa cunoaştere a zeilor îl va apăra de mânia lor. Aşa că se hotărî să urce pe vârful stâncos al muntelui Hatheg-Kla, într-o noapte când era sigur că zeii aveau să fie acolo.       Hatheg-Kla se află în pustiul pietros de dincolo de Hatheg, al cărui nume îl poartă, si se înalţă ca o statuie de piatră la capătul unui templu tăcut. Vârful lui e me­reu înfăşurat în ceţuri, întrucât ceţurile sunt amintirile zeilor, iar pe atunci zoilor le plăcea mult ţinutul Hatheg. . . Adesea, zeii pământului veneau în Hatheg cu corăbiile lor de nori, împrăştiind pe pante aburi albicioşi când dansau în vârful muntelui printre amintirile lor, pe clar de lună. Sătenii din Hatheg pretind că-i imprudent să urci muntele şi pe vreme bună, iar ca să urci acolo noaptea, când aburii albicioşi ascund piscul, e primejdie de moarte.      Însă Barzai nu ţinu seama de vorbele lor când sosi din Ulthar, însoţit de tânărul preot Atal, discipolul său. Atal nu era decât fiul unui hangiu si se temea întrucâtva, dar tatăl lui Barzai fusese senior, într-un castel străvechi; de aceea Barzai nu avea asemenea superstiţii de rând. El nu-i lua în seamă pe sătenii înfricoşaţi. Cei doi ie­şiră din târg şi se adânciră în pustiul de piatră, în ciuda văicărelilor cu care îi însoţiseră ţăranii. Noaptea, lângă focul lor de tabăra, vorbeau despre zei. Călătoriră ast­fel vreme de mai multe zile şi văzură de departe măreţul Hatheg-Kla, aureolat de ceaţă. În a treisprezecea zi, ajunseră la poalele muntelui, iar Atal nu-şi mai ascunse teama. Dar Barzai era bătrân şi înţelept. Lui nu-i era frică. Îşi începu cu curaj drumul în sus, pe panta necălcată de vreun om încă din epoca lui Sansu (la care face cu groază aluzie în manuscrisele pnakotice)        Calea lor trecea numai pe stâncă şi devenise pericu­loasă din pricina crăpăturilor, a colţilor de piatră şi a avalanşelor. Apoi vremea se făcu rece şi ninse. Barzai şi Atal alunecau şi cădeau pe când se căţărau ajutându-se cu toiegele şi cu securea. În sfârşit, acrul se rarefie, iar cerul îşi schimbă culoarea. Căţărătorii începură să res­pire greu. Dar merseră mai departe, încântaţi de neo­bişnuitul peisajului, aţâţaţi de ceea ce urma să se întâmple pe culme când avea sa strălucească luna si aburii albicioşi aveau să se împrăşti         Vreme de trei zile se tot căţărară spre acoperişul lumii, apoi făcură popas, aşteptând ca luna să se ascundă In nori. În următoarele patru nopţi nu apăru nici un nor, iar luna sclipea rece prin ceaţa uşoară ce înconjura piscul tăcut. Apoi, în cea de-a cincea noapte, când luna era plină, Barzai văzu nişte nori groşi sosind dinspre nord şi stătu de veghe împreună cu Atal, aşteptându-i să se apropie. Ei pluteau, grei şi misterioşi, cu o delibe­rata încetineala. Se rânduiră în jurul muntelui, mult deasupra celor ce vegheau, ascunzând de ochii lor luna şi piscul. Cei doi oameni priviră cu încordare într-acolo o oră întreagă, iar în acest timp norii se învolburau şi stratul lor devenea tot mai dens.       Barzai cunoştea obiceiurile zeilor pământului. Asculta cu atenţie, însă Atal resimţea răceala nopţii umede şi-i era teamă. Când Barzai începu să se caţere mai sus, făcându-i semn şi lui, Atal ezită multă vreme să-l urmeze. Iar când, in cele din urmă, se puse în mişcare, Atal abia vedea forma cenuşie a lui Barzai pe pantă, în lumina tulbure a lunii. Barzai era destul de departe in faţa lui şi părea să se caţere cu mult mai uşor decât Atal, in ciuda vârstei sale. El nu se temea de înălţimea devenită insuportabilă şi nu pregeta dinaintea despicăturilor largi, care lui Atal, când trebuia să le depăşească, îi dădeau ameţeli. Continuară deci să urce peste stânci şi genuni periculoase, înfioraţi uneori de liniştea adâncă a vârfurilor îngheţate şi dezolate, de înălţimile de granit. Deoda­tă, Barzai dispăru din privirile lui Atal, escaladând un perete ce părea că se înalţă acolo anume spre a bara Trecerea oricui nu era un admirator al zeilor pământului. Atal se afla mult mai jos şi se întreba ce-i rămânea de făcut odată ajuns acolo, când observă că lumina se întărise în mod ciudat, do parcă vârful fără nori, loc ide întâlnire al zeilor sub revărsări de lună, ar fi fost foarte aproape. Şi în vreme ce se căţăra pe peretele uriaş j spre cerul luminat, o spaimă imensă puse stăpânire pe el. Distinse prin ceaţă glasul  lui Barzai, care striga în extaz        I-am auzit pe zei! I-am auzit pe zeii pământului cântând pe Hatheg-Kla. Vocile zeilor pământului îi sunt acum cunoscute lui Barzai Profetul! Ceata e uşoară si !una strălucitoare, încât o să-i văd pe zei dansând pe piscul pe care l-au iubit atâta în tinereţea lor. înţelepciunea lui Barzai 1-a făcut mai mare decât zeii pământului, iar împotriva voinţei sale farmecele şi piedicile lor rămân neputincioase. Barzai îi va privi pe zei, zeii cei orgolioşi, zeii cărora nu le place să fie văzuţi de om.      Atal nu mai putea auzi glasul acela, însă era acum foarte aproape de peretele uriaş şi căuta locuri de spri­jin. Apoi auzi vocea lui Barzai întărită şi ascuţită.       Ceaţa e foarte uşoară şi luna aruncă umbre pe pantă, glasurile zeilor pământului sunt puternice, se tem de venirea lui Barzai înţeleptul, care e mai mare decât ei. Lumina lunii tremură pe când zeii dansează. Le văd siluetele dansând şi dezlănţuindu-se în sclipirea lunii. Lumina slăbeşte şi zeii se tem . . .             Când Barzai striga aceste cuvinte, Atal avansa spre vârf ca şi cum legile pământului se înclinau dinaintea altor legi mai puternice. Căci, dacă locul era mai abrupt ca oricând, drumul devenise acum nespus de uşor, iar povârnişul nu mai fu decât o piedică neînsemnată când îl atinse şi se lăsă să alunece în sus pe perete. Lucirea lunii scăzuse în mod inexplicabil şi, în vreme ce Atal îşi continua suişul prin ceaţă, îşi auzi tovarăşul urlând în întuneric    Luna e sumbră si zeii dansează in noapte. Cerul e cuprins de teroare, căci peste lună s-a abătut o eclipsă pe care nici o carte omenească ori divină n-a prezis-o vreodată. O magie necunoscută domneşte pe Hatheg, fiindcă strigătele zeilor înfricoşaţi s-au prefăcut în ho­hote de râs, iar pantele de gheaţă urcă în corurile ne­gre spre care mă îndrept Hei! Hei! In sfârşit! În lumina vagă îi disting pe zeii pământului.        Atunci Atal, alunecând pe pantele vertiginoase, auzi în beznă un râs înspăimântător, amestecat cu un ţipăt cum nu s-a mai pomenit vreodată, poate doar în acel Phlegethon al unor coşmare cu neputinţa de povestit. Un ţipăt în care se răsfrângeau toată oroarea şi toată groaza unei vieţi întregi, adunate într-o singură clipă       Ceilalţi zei, zeii infernurilor exterioare care-i apără pe nevolnicii zei ai pământului! Nu te uiţi! în­toarce-te! Nu privi! Răzbunarea abiselor fără capăt! Acest hău cumplit şi blestemat. . . Zei milostivi ai pământului! . . . Cad în cer         Iar pe când Atal închidea ochii, îşi astupa urechile si încerca să fugă spre a scăpa de atracţia puternică a înălţimilor necunoscute, o furtună teribilă izbucni pe Hatheg-Kla, trezindu-i din somn pe bravii săteni din câmpii şi pe bunii târgoveţi din Hatheg, Nir şi Ulthar şi făcându-i să privească printre nori ciudata eclipsă de lună pe care nici o carte n~o prevăzuse. Când luna dis­păru, în sfârşit, Atal era în siguranţă pe gheţurile mai joase ale muntelui, dincolo de privirea zeilor pământului sau a celorlalţi zei.        Stă scris in manuscrisele pnakotice că Sansu n-a gă­sit nimic altceva decât gheaţă şi stâncă atunci când s-a căţărat pe Hatheg-Kla, în primele vârste ale lumii. To­tuşi, când oamenii din Ulthar, Nir şi Hatheg îşi învin­seră teama şi urcară muntele, ziua, în căutarea lui Bazai înţeleptul, găsiră gravat în piatra muntelui un cu­rios simbol ciclopic de cincizeci de coţi lăţime, ca şi cum stânca ar fi fv)st cioplită cu o daltă uriaşă. Iar sim­bolul semăna cu cele întâlnite de învăţaţi în nişte părţi ale manuscriselor pnakotice prea vechi pentru a mai putea fi descifrate. Barzai înţeleptul n-a mai fost găsit niciodată, iar Atal, preotul hărăzit cu sfinţenie, n-a putut nicicând să se roage pentru odihna sufletului său. De atunci şi până azi, oamenii din Ulthar, Nir şi Hatheg se tem de eclipse şi se roagă în noaptea când aburi albicioşi ascund vârful muntelui şi luna. Iar deasupra ceţuri lor de pe Hatheg-Kla, zeii pământului dansează uneori cu amintirile lor, căci se ştiu în siguranţă deplină. Le place să vină din necunoscuta ţară Kadath, pe corăbiile lor de nori, să se joace ca în timpurile vechi, când pământul era tânăr şi oamenii nu se căţărau pe culmile inaccesibile.                  autor Lovercraft

Prietenia

     Un prieten ADEVARAT  stie care este realitatea vietii tale.Un prieten OARECARE, cand te viziteaza, actioneaza ca un invitat.Un prieten ADEVARAT deschide frigideru si ia ceea ce are nevoie.Un prieten OARECARE gandeste ca prietenia s-a terminat dupa o discutie aprinsa.Un prieten ADEVARAT stie ca nu exista prietenie fara lupta. Un prieten OARECARE spera ca intotdeauna esti acolo pentru el sau ea.Un prieten ADEVARAT intotdeauna va fi acolo pentru tine.Un prieten OARECARE va citi acest text si-l va ignora.Un prieten ADEVARAT il va copia si ti-l va trimite pana cand este sigur ca l-ai primit!!!

     Cine cauta un prieten fara defecte va ramane singur!

     Prietenia este un lucru atat de sfant, incat chiar daca va dura o singura zi ea nu trebuie uitata niciodata!

      Un prieten adevarat e cel ce te tine de mana si-ti mangaie sufletul!

       E mai usor sa ierti un dusman, decat sa ierti un prieten!

       A ierta e divin, a gresi e uman!

       Sa cautam iubirea prietenilor, nu indulgenta lor!

Toti oamenii te aud cand vorbesti: prietenii insa inteleg ce spui, iar cei mai buni prieteni sunt cei care pricep si ceea ce n-ai spus in cuinte!

         Acest text l-am primit de la o buna prietena(Madalina)…ea spunandu-mi ca: “Prietenia este singurul lucru care poate fi impartit la infinit…”

Interviu cu Dumnezeu…

- Ai vrea sa-mi iei un interviu deci…, zise Dumnezeu.
- Daca ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zambit.
- Timpul meu este eternitatea…. Ce intrebari ai vrea sa-mi adresezi?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
- Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca… iar apoi tanjesc iar sa fie copii; ca isi pierd sanatatea pentru a face bani… iar apoi isi pierd banii pentru a-si recapata sanatatea. Faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi am intrebat:
- Ca parinte, care ar fi cateva dintre lectiile de viata pe care ai dori sa le invete copii tai.
- Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc… si ca dureaza mai multi ani pentru ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu inca nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca, de asemenea, trebuie sa se ierte pe ei insisi.
- Multumesc pentru timpul acordat… am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii sa stie?
Dumnezeu m-a privit zambind si a spus:
- Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna.

                                                                            de Octavian Paller

Cateva aforisme despre femei…

* În iubire, singura victorie este fuga. NAPOLEON BONAPARTE 
*  Dacã am vreo bucurie e cã, în cazul unei cãsãtorii, nu va trebui sã iau o femeie. MADAME DE STAËL 
* Femeile care vor sã fie, în acelasi timp, si frumoase, si inteligente se însealã asupra posibilitãtilor lor. Trebuie sã facã o alegere. REMY DE GOURMONT 
* Numai femeile si medicii stiu cît de necesarã si de binefãcatoare este minciuna pentru oameni. ANATOLE FRANCE 
* E mai bine sã ai o femeie slabã decît una grasã fiindcã, în caz de înec, cea grasã pluteste deasupra apei. TALMUD 
* Alãturi de o femeie elegantã, sotul are, adesea, înfãtisarea unei rude sãrace. ROBERT DE FLERS 
* Dupã ranã, ceea ce fac cel mai bine femeile e pansamentul. BARBEY D’AUREVILLY 
* Femeia îndrãgostitã e o sclavã care îl face pe stãpînul ei sã poarte lanturile. ETIENNE REY 
* Toate jocurile de noroc sînt interzise, numai cãsãtoria nu. JEAN PAUL 
* Tipãtul unei femei, care este surprinsã goalã, se explicã prin teama de a nu arãta destul de bine în aceastã ipostazã. OTTO WEININGER 
* În lucrurile inferioare, femeia îi este superioarã bãrbatului. HONORÉ DE BALZAC 
* Cititoarele unui poet sînt, toate, amantele lui tãinuite. JEAN PAUL 
* Femeia pe care o alegi trebuie sã fie aceea pe care ti-ai alege-o ca prieten, dacã ar fi bãrbat. JOSEPH JOUBERT 
* Dacã vrei sã te ruinezi, însoarã-te cu o femeie bogatã. JULES MICHELET 
* Singurul secret pe care îl pãstreazã, cu sfintenie, femeile e viata lor. FONTENELLE 
*  Femeile sînt ca pãsãrile: acasã, vrãbii; în afarã, pãuni; între patru ochi, porumbite; si, dupã împrejurãri, corbi, care pot scoate ochii. MAX WEBER 
* Femeile au învãtat sã plîngã ca sã poatã minti mai bine. PUBLIUS SYRUS

Iisus Cristos

Marea Enigma a Lumii! A Inviat cu adevarat Iisus Cristos?

Cititi si o sa aflati adevarul!

     

Noaptea zilei dintai a saptamanii trecuse incetul cu incetul. Ora cea mai intunecata, chiar inainte de revarsatul zorilor, venise. Hristos inca era captiv in stramtul Sau mormant. Piatra cea mare era la locul ei; sigiliul roman inca nerupt; strajerii romani inca faceau mereu de paza. Mai erau si paznici nevazuti. In jurul locului aceluia erau adunate osti de ingeri rai. Daca ar fi fost cu putinta, domnul intunericului cu ostirea lui decazuta ar fi tinut pentru totdeauna sigilat mormantul in care Se afla Fiul lui Dumnezeu. Dar si o oaste cereasca inconjura mormantul. Ingeri care excelau in putere pazeau mormantul si asteptau sa salute pe Domnul Vietii.

“Si iata ca s-a facut un mare cutremur de pamant; caci un inger al Domnului s-a pogorat din cer”. Matei 28,2. Imbracat cu armura lui Dumnezeu, ingerul acesta a parasit curtile ceresti. Razele stralucitoare ale slavei lui Dumnezeu mergeau inaintea lui si-i luminau cararea: “Infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada. Strajerii au tremurat de frica lui si au ramas ca niste morti”. Matei 28,3-4.

Ascultati voi, preoti si conducatori, unde este puterea strajii voastre? Ostasi incercati, care nu s-au temut niciodata de puterea omeneasca, sunt acum ca niste prinsi de razboi luati fara sa se fi folosit spada sau sulita. Fata pe care o privesc ei acum nu este fata unui luptator pieritor, ci este fata celui mai tare inger din ostirea Domnului. Solul acesta este cel care ocupa pozitia de unde a cazut Satana. Este acela care pe dealurile Betleemului a vestit nasterea lui Hristos. Pamantul tremura la apropierea lui, ostile intunericului pier si atunci cand rostogoleste piatra, pare ca cerurile coboara pe pamant. Ostasii il vad cum indeparteaza piatra, ca si cum ar fi o pietricica, si-l aud cum striga: “Fiul lui Dumnezeu, vino afara; Tatal Tau Te cheama”. Acum, ei vad pe Isus cum iese din mormant si-L aud cum rosteste asupra mormantului deschis: “Eu sunt invierea si viata”. In timp ce vine afara in maretie si slava, oastea ingerilor se pleaca pana la pamant in adorare inaintea Rascumparatorului si-L saluta cu cantari de lauda.

Un cutremur de pamant a marcat momentul in care Hristos Si-a depus viata si un alt cutremur a semnalat clipa cand a reluat-o in triumf. Acela care biruise moartea si mormantul a iesit din mormant avand semnele unui biruitor, in mijlocul zguduirii pamantului, al fulgerelor care alergau in toate partile urmate de bubuitul tunetelor. Cand va reveni pe pamant, El va zgudui “nu numai pamantul, dar si cerul”. “Pamantul se clatina ca un om beat, tremura ca o coliba.” “Cerurile sunt facute sul ca o carte”; “trupurile ceresti se vor topi de mare caldura si pamantul, cu tot ce este pe el, va arde”. “Dar Domnul este scaparea poporului Sau, si ocrotirea copiilor lui Israel”. Evrei 12,26; Isaia 24,20; 34,4; 2 Petru 3,10; Ioel 3,16.

La moartea lui Isus, ostasii vazusera pamantul infasurat in intuneric la miezul zilei; dar la inviere, ei au vazut stralucirea ingerilor luminand in noapte si au auzit pe locuitorii cerului cum canta cu mare bucurie si in triumf: “Tu ai biruit pe Satana si puterile intunericului; Tu ai inghitit moartea in biruinta”.

Hristos a iesit din mormant proslavit, si garda romana a putut sa-L priveasca. Privirea a ramas atintita la fata Aceluia pe care ei cu putin mai inainte Il luasera in ras si batjocura. In aceasta Fiinta proslavita ei vedeau pe Captivul pe care-L vazusera in odaia de judecata, pe Acela pentru care ei impletisera o coroana de spini. El era Acela care, fara sa Se impotriveasca, a stat in fata lui Pilat si a lui Irod si a lasat ca trupul Lui sa fie sfasiat de loviturile biciului. El era Acela care fusese pironit pe cruce, la care preotii si conducatorii, plini de multumire de sine, dadusera din cap, zicand: “Pe altii i-a mantuit; si pe Sine nu Se poate mantui”. Matei 27,42. Acesta era Acela care fusese pus in mormantul cel nou al lui Iosif. Decretul cerului eliberase pe Captiv. Daca munti ar fi fost ingramaditi peste munti deasupra mormantului Sau, lucrul acesta nu ar fi putut sa-L impiedice de a veni afara.

La vederea ingerilor si a Mantuitorului in slava, pazitorii romani lesinasera si aratau ca niste morti. Cand stralucirea cereasca se ascunse de ochii lor, ei se ridicara in picioare si cat puteau sa-i duca de repede picioarele lor tremurande si-au facut drum catre poarta gradinii. Clatinandu-se ca niste oameni beti, se grabira catre cetate, spunand celor pe care-i intalneau noutatile cele minunate. Se dusera la Pilat, dar cele spuse de ei au fost raportate autoritatilor iudaice, si mai marii preotilor si conducatorii au trimis dupa ei ca sa fie adusi mai intai inaintea lor. Ostasii acestia aveau o infatisare ciudata. Tremurand de spaima, cu fata palida, marturisira ca Hristos a inviat. Ostasii spusesera totul, asa cum vazusera, nici nu avusesera timp sa gandeasca sau sa vorbeasca altceva decat adevarul. de abia vorbind, ei au spus: Cel care a fost rastignit a fost Fiul lui Dumnezeu; am auzit cum un inger Il numea Maiestatea Cerului, Imparatul Maririi.

Fetzele preotilor erau ca acelea ale mortilor. Caiafa incerca sa spuna ceva. Buzele i se miscau, dar nu iesea nici un sunet. Soldatii erau gata sa paraseasca sala de consiliu, cand un glas ii opri. In cele din urma, Caiafa isi regasi glasul. “Stati, stati”, spuse el. “Sa nu spuneti la nimeni ce ati vazut.” In gura soldatilor a fost pus un raport mincinos. “Spuneti asa”, au zis preotii: “Ucenicii Lui au venit noaptea, pe cand noi dormeam, si L-au furat”. Aici, preotii s-au incurcat rau. Cum puteau spune ostasii ca ucenicii au venit si au furat trupul pe cand ei dormeau? Daca dormeau cum au putut sa stie? Iar daca ucenicii ar fi fost vinovati de furtul trupului lui Hristos, n-ar fi fost preotii cei dintai care sa-i invinuiasca? Iar daca santinelele ar fi dormit la  mormant, nu s-ar fi dus preotii cu totii la Pilat sa-i parasca?

Ostasii erau ingroziti la gandul ca singuri s-ar acuza ca au dormit in post. Vinovatia aceasta se pedepsea cu moartea. Era bine ca ei sa duca marturia aceea mincinoasa, inseland poporul si punandu-si viata in primejdie? Nu pazisera ei toata noaptea aceea obositoare fara sa doarma? Cum ar fi putut sa stea la judecata, chiar de dragul banilor, daca ar fi fost sa spuna neadevaruri?

Pentru ca sa faca sa nu se mai vesteasca lucruri de care se temeau, preotii fagaduira pazitorilor ca vor obtine nepedepsirea lor, zicand ca nici Pilat n-ar fi dorit sa se vesteasca lucrurile in felul acesta, cum nici ei nu doreau. Ostasii romani isi vandura cinstea pentru bani. Au venit in fata preotilor incarcati cu o povara de adevar din cel mai surprinzator; plecara de la ei cu o povara de bani si in gura lor cu vesti mincinoase care fusesera nascocite pentru ei de catre preoti.

Intre timp, vestea despre invierea lui Hristos fusese dusa la Pilat. Cu toate ca Pilat era raspunzator pentru faptul ca daduse pe Hristos la moarte, in oarecare masura el era netulburat. Desi osandise pe Domnul fara sa vrea si cu un simtamant de mila, pana acum nu simtise nici o mustrare. Ingrozit, el se inchise in casa, hotarat sa nu vada pe nimeni. Dar preotii izbutira sa ajunga in fata lui, povestira lucrurile asa cum le nascocisera ei, si staruira sa treaca cu vederea neglijenta soldatilor de a-si face datoria. Inainte de a consimti la aceasta, ei cerceta pe strajeri in ascuns. Temandu-se pentru viata lor, nu indraznira sa ascunda ceva si Pilat primi de la ei o descriere a tuturor lucrurilor intamplate. Nu a mers cu cercetarea mai departe, dar de atunci nu a mai avut pace launtrica.

Cand Isus fusese pus in mormant, Satana a triumfat. El indraznea sa creada ca Mantuitorul nu-Si va mai relua viata. Pretindea trupul lui Hristos ca prizonier. Se suparase tare pentru ca ingerii lui fugisera la apropierea trimisului ceresc. Cand vazu pe Hristos ca Se ridica plin de biruinta, isi dadu seama ca imparatia sa va avea sfarsit si ca el trebuie sa moara in cele din urma.

Prin faptul ca dadusera pe Hristos la moarte, preotii se facusera unelte ale lui Satana. Acum erau cu totul in puterile lui. Se prinsera intr-o cursa din care nu vedeau scapare decat in a lupta mai departe impotriva lui Hristos. Cand au auzit vestea despre invierea lui Hristos, s-au temut de furia poporului. Isi dadeau seama ca insasi viata lor era in primejdie. Singura lor nadejde era de a face sa se creada ca Isus era un inselator, tagaduind invierea Lui. Mituira pe soldati si castigarea tacerea lui Pilat. Ei au raspandit stirile lor mincinoase pretutindeni. Dar au fost si martori pe care nu-i puteau face sa taca. Multi auzisera cele spuse de soldati cu privire la invierea lui Hristos. Si unii dintre mortii care au inviat odata cu Hristos s-au aratat la multi si au declarat ca El a inviat. Preotilor li s-au adus rapoarte despre oameni care vazusera pe cei inviati si auzisera marturisirea lor. Preotii si conducatorii erau intr-o continua teama ca nu cumva mergand pe strada sau fiind in locurile tainice din casele lor sa ajunga fata in fata cu Hristos. Simteau ca pentru ei nu putea exista un loc sigur. Zavoarele si drugii erau aparari slabe in fata Fiului lui Dumnezeu. Zi si noapte le statea in fata scena aceea ingrozitoare din odaia de judecata cand ei strigasera: “Sangele Lui sa fie asupra noastra si nu asupra copiilor nostri”. Matei 27,25. Niciodata nu va mai putea sa fie stearsa din mintea lor amintirea acelei scene. Niciodata nu vor mai putea sa aiba somn linistit.

Cand glasul ingerului puternic s-a auzit la mormantul lui Hristos zicand: “Tatal Tau Te cheama”, Mantuitorul iesi din mormant prin viata care era in Sine Insusi. Acum s-a adeverit ceea ce El spusese mai inainte: “Imi dau viata, ca iarasi s-o iau… Am puterea s-o dau si am puterea s-o iau iarasi”. Acum s-a implinit profetia pe care El o rostise in fata preotilor si conducatorilor: “Stricati templul acesta, si in trei zile il voi ridica”. Ioan 10,17-18; 2,19.

Deasupra mormantului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: “Eu sunt invierea si viata”. Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea le putea rosti. Toate fapturile create traiesc numai prin vointa si puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viata lui Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus si pana la cea mai neinsemnata fiinta insufletita, toate isi primesc viata de la Izvorul Vietii. Numai Acela care este una cu Dumnezeu putea sa spuna: “Am puterea sa-Mi dau viata Mea, si am putere sa o iau din nou”. In Dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legaturile mortii.

Hristos a inviat din morti ca cel dintai rod al celor adormiti. El era antitipul snopului leganat, iar invierea Lui a avut loc tocmai in ziua cand snopul de leganat trebuia sa fie adus inaintea Domnului. Timp de mai mult de o mie de ani, s-a facut aceasta ceremonie simbolica. Se adunau din campurile secerate primele spice de grau copt, si cand oamenii mergeau la Ierusalim la Pasti, snopul din cele dintai roade era leganat inaintea Domnului ca un dar de multumire. Numai dupa ca se aducea acest dar se putea infige secera in grau, ca apoi sa poata fi adunat in snopi. Snopul infatisat Domnului preinchipuia secerisul. Tot astfel si Hristos, ca intaiul rod, infatisa marele seceris spiritual ce trebuia sa se adune pentru Imparatia lui Dumnezeu. Invierea Lui era tipul si garantul invierii tuturor celor drepti care au adormit. “Caci daca credem ca Isus a murit si a inviat, credem si ca Dumnezeu va aduce inapoi impreuna cu Isus pe cei ce au adormit in El”. 1 Tes. 4,14.

Atunci cand Hristos a inviat, El a adus din mormant o multime de captivi. Cutremurul de la moartea Lui deschisese mormintele, si cand a inviat, ei au venit afara cu El. Acestia fusesera conlucratori cu Dumnezeu si, cu pretul vietii lor, marturisisera despre adevar. De asta data, urmau sa fie martori pentru Acela care ii inviase din morti.

In timpul lucrarii Sale, Isus readusese mortii la viata. Inviase pe fiul vaduvei din Nain, pe fiica unui barbat de frunte si pe Lazar. Dar acestia nu erau imbracati in nemurire. Dupa invierea lor, erau inca supusi mortii. Dar aceia care au iesit din mormant la invierea lui Hristos erau ridicati la viata vesnica. Ei s-au inaltat cu El ca trofee ale biruintei Sale asupra mortii si mormantului. “Acestia”, a spus Hristos “nu mai sunt robii lui Satana, i-am rascumparat. I-am adus din mormant ca cel dintai rod al puterii Mele, pentru a fi cu Mine acolo unde sunt si Eu, sa nu mai vada niciodata moartea si sa nu mai guste suferinta.” Acestia au mers in cetate si s-au aratat multora spunand: “Hristos a inviat din morti, si noi am inviat cu El”. In felul acesta a fost imortalizat adevarul sfant al invierii. Sfintii inviati au marturisit ca sunt adevarate cuvintele: “Mortii Tai vor invia! Trupurile Tale moarte se vor scula!” Invierea lor a fost o ilustrare a implinirii profetiei: “Treziti-va si sariti de bucurie, cei ce locuiti in tarana! Caci roua ta este o roua datatoare de viata, si pamantul va scoate iarasi afara pe cei morti”. Isaia 26,19.

Pentru cel credincios, Hristos este invierea si viata. In Mantuitorul nostru s-a recastigat viata care se pierduse prin pacat, deoarece El are viata in Sine pentru a invia pe acela pe care El voieste. El este investit cu dreptul de a da nemurire. Viata pe care a depus-o in firea omeneasca o ia din nou si o da omenirii. “Eu am venit”, zicea El, “ca ei sa aibe viata, si s-o aibe din belsug”. “Oriunde va bea din apa pe care i-o voi da Eu, in veac nu-i va fi sete, ba inca apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface in el intr-un izvor de apa, care va tasni in viata vesnica.” “Cine Mananca trupul Meu si bea din sangele Meu, are viata vesnica; si Eu voi invia in ziua de apoi”. Ioan 10,10; 4,14; 6,54.

Pentru credinciosi, moartea este ceva de mica insemnatate. Hristos vorbeste despre ea ca si cum ar fi o clipa. “Daca pazeste cineva cuvantul Meu, in veac nu va gusta moartea.” Pentru crestini, moartea nu era decat un somn, o clipa de tacere si de intuneric. Viata este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu, si “cand Se va arata Hristos, viata voastra, atunci va veti arata si voi impreuna cu El in slava”. Ioan 8,51.52; Col. 3,4.
              Glasul care a strigat de pe cruce: “S-a sfarsit”, s-a auzit printre morti. El a strabatut zidurile mormantului si a indemnat pe cei adormiti sa se ridice. Tot asa se va intampla si atunci cand glasul lui Hristos se va auzi din cer. Glasul acela va patrunde in morminte si va deschide incuietorile lor, iar cei morti in Hristos vor invia. La invierea lui Hristos, s-au deschis cateva morminte, dar la a doua Lui venire toti mortii cei scumpi vor auzii glasul Lui si se vor arata la viata plina de slava nepieritoare. Aceeasi putere care a inviat pe Hristos din mormant va invia si biserica Lui si o va proslavi impreuna cu El, punand-o mai presus de toate domniile, de toate puterile, de orice nume care se numeste, nu numai in lumea aceasta, dar si in lumea viitoare.

Reprodus din: E.G.White, “Hristos, Lumina Lumii”, cap.81, p.573 – 577, Editia 1980

Europa

În sfîrsit, în Europa, 
sau doar un joc de cuvinte?

Este foarte interesant sã observ, în ultima perioadã, reactia celor din jur în ceea ce priveste România. La ce mã refer, mai precis? La faptul cã, de cand cu intrarea în Uniunea Europeanã, toti strãinii se minuneazã si îsi dau ochii peste cap, ca si cand o minune de la Dumnezeu s-a întîmplat, ei fiind martorii oculari! Ce minune? Nu e nici o minune, dacã stãm sã o luãm la bani mãrunti, dar cei de peste hotarele tricolore asa o considerã: România face, în sfîrsit, parte din Europa! Nu este acest lucru un pleonasm? Cum adicã face, în sfãrsit, parte din Europa? Sîntem, am fost si vom fi mereu parte din Europa! Existãm pe pãmîntul bãtrînului continent de mai bine de douã milenii, atestat istoric. Nu iau în discutie aici implicarea politico-economicã, pentru care a fost creatã Uniunea Europeanã. Acesta nu este domeniul meu. Eu consemnez simpla reactie a celor din jur la auzul numelui de România, sau a ceva românesc! De parcã nu au mai auzit pînã acum de noi si doar acum se pot uita la noi, doar acum se vede cã existãm si noi. Pînã acum eram ce? O cantitate neglijabilã? Pãi sã nu ti se facã silã? Sã nu-ti vinã sã le dai peste nas acestor cotropitori de valori? De ce, acum, peste noapte, totul miroase a flori si cerul e senin si în România? Pînã acum nu era la fel? Unde trebuie trasã linia ipocriziei internationale? Da, sîntem parte din Europa încã dinainte de a exista Europa! Dar dacã noi nu le deschidem ochii acestor rãtãciti în lume, povestindu-le cu blîndete despre existenta noastrã încã de pe vremea lui Homer, atunci cine sã o facã? Sã-i lãsãm, asa, sã-si dea ochii peste cap si sã spunã cã, vai, încã o tarã existã în Europa si aceea este România? Nu pot sã fiu martor la o asa crimã moralã. Însã nici singur nu mã pot lupta. Mînã de la mînã, gînd de la gînd, inimile românilor trebuie sã se uneascã într-un efort comun în vederea rectificãrii acestei nebunii. Poate cã pentru unii este nesemnificativ ce spun, dar pentru mine este o durere. Nu pot accepta sã mi se rîdã în nas de cãtre un cetãtean al unei tãri care existã de mai putin de o jumãtate de secol, spunîndu-mi: felicitãri, faci, în sfîrsit, parte din Europa! Si, repet, nu discut de implicãrile politico-economice. Ci, pur si simplu, de reactia acestor strãini la aparitia misterioasã a unei tãri numite România pe harta Uniunii Europene!